Forța majoră este una dintre cele mai cunoscute clauze întâlnite în contractele comerciale și, în același timp, una dintre cele mai interesante expresii din vocabularul juridic internațional. În spatele celor două cuvinte se află un concept juridic vechi de secole: acela că o persoană nu poate fi făcută răspunzătoare pentru neîndeplinirea unei obligații atunci când un eveniment exterior, extraordinar și imposibil de controlat o împiedică să își execute contractul.
Astăzi, clauzele de forță majoră apar în numeroase contracte comerciale, inclusiv în contractele internaționale. Ele au devenit deosebit de importante într-o economie globalizată, în care activitatea unei companii poate fi afectată de evenimente produse la mii de kilometri distanță.
Pandemia de COVID-19, războiul din Ucraina, blocajele logistice, dezastrele naturale, grevele sau măsurile impuse de autorități au demonstrat cât de vulnerabile pot fi lanțurile comerciale internaționale în fața unor evenimente pe care companiile nu le pot controla.
Ce este forța majoră?
În termeni generali, o clauză de forță majoră permite unei părți contractante să fie exonerată de răspundere atunci când nu își poate îndeplini obligațiile din cauza unui eveniment extraordinar, independent de voința sa și aflat în afara controlului său.
Formularea exactă diferă însă de la un contract la altul și de la un sistem juridic la altul.
O clauză de acest tip poate enumera evenimente precum:
* cutremure și alte dezastre naturale,
* inundații și incendii,
* războaie și conflicte armate,
* revolte și tulburări civile,
* greve,
* epidemii și pandemii,
* acte sau măsuri ale autorităților,
* întreruperi majore ale transporturilor,
* alte evenimente aflate în afara controlului rezonabil al părții afectate.
Lista poate fi limitativă sau, dimpotrivă, poate avea caracter orientativ, în funcție de modul în care este redactat contractul.
De regulă, partea care invocă forța majoră trebuie să notifice cealaltă parte într-un anumit termen și să ia măsuri rezonabile pentru limitarea consecințelor evenimentului. Unele contracte prevăd și obligația de a prezenta documente justificative sau un certificat de forță majoră emis de o cameră de comerț ori de o altă autoritate competentă.
Prin urmare, simplul fapt că a avut loc un eveniment neobișnuit nu înseamnă automat că partea poate invoca forța majoră. Efectele juridice depind de legislația aplicabilă și de formularea concretă a contractului.
Un concept mult mai vechi decât expresia
Deși termenul force majeure este asociat astăzi în primul rând cu dreptul continental și cu practica juridică franceză, ideea pe care o desemnează este mult mai veche.
Încă din Antichitate, sistemele juridice au trebuit să rezolve problema situațiilor în care executarea unei obligații devenea imposibilă din cauza unor împrejurări independente de voința celui obligat.
Dreptul roman conținea numeroase reguli privind imposibilitatea executării obligațiilor și efectele unor evenimente externe asupra raporturilor juridice. În comerțul maritim, de exemplu, naufragiile, furtunile, atacurile piraților și alte pericole ale navigației ridicau probleme concrete privind răspunderea pentru pierderea mărfurilor.
Ar fi însă anacronic să spunem că romanii aveau deja clauza de forță majoră în forma juridică modernă. Mai corect este să spunem că principiul juridic din spatele acesteia s-a format treptat și a primit ulterior forme și denumiri diferite în diverse sisteme de drept.
„Act of God” – când evenimentul era pus pe seama lui Dumnezeu
În tradiția juridică engleză întâlnim expresia Act of God, literalmente „acțiunea lui Dumnezeu”.
Termenul desemnează, în special, evenimente naturale extraordinare pe care omul nu le poate prevedea sau controla și pentru care nu poate fi considerat responsabil. Printre exemplele clasice se numără cutremurele, inundațiile sau alte fenomene naturale de o asemenea amploare încât nu puteau fi prevenite prin măsuri rezonabile.
Diferența față de force majeure este importantă. În sens juridic tradițional, Act of God are un domeniu mai restrâns și se referă în principal la fenomene naturale. Force majeure are, în general, un domeniu mai larg și poate include evenimente provocate sau determinate de oameni: războaie, greve, revolte, embargouri sau anumite acte ale autorităților.
Cele două concepte nu sunt, prin urmare, perfect identice, chiar dacă se bazează pe aceeași idee fundamentală: o parte nu trebuie să răspundă pentru consecințele unui eveniment extraordinar pe care nu îl putea controla.
Revoluția Franceză și noua „forță superioară”
Aici apare una dintre cele mai interesante particularități ale expresiei force majeure.
Nu știm cu certitudine cum era numită, înainte de Revoluția Franceză, clauza sau mecanismul juridic care proteja o parte împotriva consecințelor unor asemenea evenimente. Este însă clar că ideea juridică exista anterior, în diverse forme și sub diverse formulări.
Expresia franceză force majeure, literalmente „forță majoră” sau „forță superioară”, aparține însă vocabularului juridic francez modern și s-a consacrat ulterior în dreptul continental și în practica contractuală internațională.
Apariția și consacrarea acestei terminologii trebuie privite și în contextul profundelor transformări produse de Revoluția Franceză.
Revoluția din 1789 nu a fost doar o revoluție împotriva monarhiei și a privilegiilor aristocratice. Ea a avut și o puternică dimensiune anticreștină. Biserica și clerul au fost supuse unor măsuri radicale de reorganizare și control, proprietățile bisericești au fost confiscate, numeroși clerici au fost persecutați și uciși, iar în timpul Terorii au existat campanii de decreștinare și de înlăturare a simbolurilor și practicilor creștine din spațiul public.
În locul vechii ordini religioase au fost promovate, pentru anumite perioade, forme noi de religiozitate revoluționară, precum Cultul Rațiunii și ulterior Cultul Ființei Supreme.
În acest context, trecerea de la o formulă precum Act of God la o expresie precum force majeure este deosebit de sugestivă. „Acțiunea lui Dumnezeu” face trimitere directă la o divinitate; „forța majoră” introduce, dimpotrivă, imaginea unei forțe superioare, impersonale, aflate dincolo de controlul omului.
Putem observa o coincidență culturală remarcabilă: într-o Franță care încerca să elimine referințele creștine tradiționale din instituțiile și viața publică, o noțiune juridică veche putea fi exprimată printr-o formulă seculară – „forță superioară”.
Astfel, dacă conceptul este vechi, denumirea modernă force majeure aparține unei epoci în care limbajul juridic european se îndepărta tot mai mult de formulările explicit religioase.
Codul lui Napoleon și consacrarea juridică
Un moment esențial în istoria dreptului continental îl reprezintă adoptarea Codului civil francez din 1804, cunoscut ulterior drept Codul lui Napoleon.
Codul a exercitat o influență enormă asupra legislațiilor europene și asupra dreptului civil din numeroase alte țări. Prin intermediul dreptului francez, terminologia juridică franceză a dobândit o circulație internațională considerabilă.
Expresia force majeure a devenit astfel parte a vocabularului juridic continental și, ulterior, a intrat chiar în contracte redactate în limba engleză. În practica comercială internațională, nu este deloc neobișnuit ca un contract redactat integral în engleză să conțină termenul francez force majeure.
Forța majoră și cazul fortuit
Pentru traducătorul juridic român mai există o dificultate.
În dreptul românesc, forța majoră și cazul fortuit sunt concepte juridice distincte, chiar dacă ambele se referă la împrejurări independente de voința unei persoane și pot avea efecte asupra răspunderii.
În practica internațională, însă, terminologia nu este întotdeauna la fel de strict delimitată. Termenul force majeure poate acoperi, în funcție de legislația aplicabilă și de formularea contractului, o categorie mai largă de evenimente.
De aceea, traducerea unui contract nu trebuie făcută prin simpla căutare a unui echivalent lexical în dicționar. Traducătorul juridic trebuie să țină seama de conceptul juridic pe care termenul îl desemnează în sistemul de drept respectiv.
De ce este importantă astăzi?
În economia modernă, forța majoră a devenit un instrument important de gestionare contractuală a riscului.
O companie poate depinde de furnizori din mai multe țări, de transporturi maritime, de infrastructură energetică, de sisteme informatice și de deciziile unor autorități aflate la mii de kilometri distanță.
Un război, o pandemie, un dezastru natural sau o măsură administrativă poate perturba întregul lanț de aprovizionare și poate face imposibilă executarea unor contracte care, cu doar câteva săptămâni înainte, păreau perfect realizabile.
Tocmai de aceea, formularea clauzei de forță majoră trebuie făcută cu mare atenție. Trebuie stabilit ce evenimente sunt acoperite, ce obligații sunt suspendate, în ce condiții se produce exonerarea de răspundere, ce notificări trebuie transmise și ce se întâmplă dacă situația de forță majoră se prelungește.
Pentru traducător, această clauză este un exemplu excelent al diferenței dintre traducerea obișnuită și traducerea juridică specializată. Două cuvinte aparent simple – force majeure – ascund o istorie juridică și culturală de câteva secole.
De la „Act of God” la „Force Majeure”, limbajul juridic a păstrat aceeași idee fundamentală: există împrejurări atât de puternice încât omul nu poate fi considerat responsabil pentru consecințele lor.
S-a schimbat însă modul în care această „forță” este numită: de la o acțiune a lui Dumnezeu la o forță superioară, impersonală.
Iar această schimbare de vocabular este, la rândul ei, o mică reflectare a marilor transformări prin care a trecut societatea europeană.